Fără politică nimic nu e! Doar zgomotul străzii

Alexandru Ghillis

Istoria modernă ne învaţă că în orice ţară civilizată, cursul vieţii locuitorilor trebuie să fie, finalmente, determinat de politici de stat clare, ca rezultat al unor scrutine electorale periodice, câştigate de o formaţiune politică ori alta. Presiunea străzii, atunci când are loc,  acţionează asemenea unui uriaş barometru, un sprijin moral, dând valoare forţei numerice a electoratului unui anumit partid sau alianţă inter-partinică nemulţumită de rezultate.  

În alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, lehamitea şi indolenţa au făcut ca majoritatea electoratului român de dreapta, în special a celui tânar, să rămână impasibilă, ignorând din inconştienţă un drept democratic, câştigat cu sânge în 1989-1990: votul liber. Lehamitea a fost - şi este încă - generată de faptul că Opoziţia era (ca şi acum) anemică şi, astfel, câştiga la sigur adversarul ei politic, alianţa forţelor de stânga. Şi chiar aşa s-a şi petrecut, urmarea perfidiei câştigătorilor având efectul unui duş rece asupra sutelor de mii de opozanţi (şi nu numai) ieşiţi în stradă la Bucureşti şi în principalele oraşe ale României! În contrapondere, în momentul editării acestui articol, victorioşii alegerilor abia au reuşit mobilizarea în faţa Palatului Cotroceni a câtorva mii de cetăţeni nemulţumiţi în prezent de nivelul derizoriu al pensiilor lor, al ajutoarelor sociale sau salariilor de mărunţi bugetari naivi, cu totul încrezători în promisiunile pre-electorale învăluitoare ale stângii.

În aceste zile, apar ca inadmisibile unele comentarii publice, exprimate vocal în stradă, la tv sau postate de diverşi pe reţelele de socializare online, care aruncă injurios - aparent sub formă umoristică - întreaga responsabilitate a rezultatului alegerilor doar pe seama votului acordat de pensionarii săraci şi de asistaţii social, solicitându-se chiar interdicţia tuturor acestora de a mai avea drept de vot, pentru a nu hotărî ei felul în care să-şi trăiască viaţa cei tineri, care muncesc şi au tot viitorul în faţă. Ca şi cum nu ar exista şi o mulţime de pensionari rămaşi lucizi, în deplină capacitate intelectuală de a evalua corect situaţia politico-economică existentă, fără a se lăsa hipnotizaţi de cântecele ieftine ale sirenelor electorale, fiind capabili de a vota exact doar ceea ce cred că ar avantaja întreaga societate şi nu doar segmente discutabile ale ei!

Din păcate, o bună parte a tineretului care a văzut lumina zilei la sfârşitul lui ’89 si după 1990, nu are capacitatea să înţeleagă că mulţi dintre pensionarii în etate azi, fac parte din generaţiile născute şi trăite cu căluşul în gură, cu frica şi interdicţia de a spune ceea ce gândeau, într-o perioadă istorică (să sperăm) apusă. Dimpotrivă, aceştia sunt - de multe ori - acuzaţi pe nedrept, că au capitulat, incapabili să lupte pentru libertatea lor. Cum să priceapa azi un tânăr, ce era teama de a ajunge la Canal sau într-un azil de boli psihiatrice, dacă aveai gura slobodă?!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

Când statul îţi dă pomeni cu o mână, ţi le ia cu două

Alexandru Ghillis

Întotdeauna tindem să ne lăsăm amăgiţi de promisiunea unor gratuităţi, când, aproape nimic nu poate fi gratis pe lume şi totul se plăteşte într-un fel sau altul. Anticul Herodot spunea că „lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari”. Şi are dreptate până şi azi, dacă te gândeşti că orice eventual împrumut bancar pentru o oarecare investiţie majoră, va fi înapoiat încărcat de dobânzi şi eforturi, cunoscute doar de beneficiari.

Odată acaparată puterea de către regimul comunist, au fost demarate mecanismele politico-economice de aplatizare socială, compensate cu acordarea de pomeni la nivel de masă. „Manipularea interpersonală şi socială, ca tehnică de schimbare a comportamentului uman, bazată pe principii machiavelice, vizând obţinerea unor efecte favorabile prin orice fel de mijloace, procedee şi tehnici, este, de fapt, înşelarea "ţintei", sacrificarea tendinţelor şi opiniilor acesteia, în favoarea realizării unor scopuri, intenţii şi planuri ascunse.”, sintetizează azi, transant, Doina Bumbuţ în „Suportul psihologic în operaţii neconvenţionale”.  

Militând pentru industrializarea accelerată (forţată) a ţării şi încurajarea tineretului sătesc să acopere nevoia uriaşă de mână de lucru, minim plătită, în fabricile, uzinele şi pe marile şantiere naţionale, statul comunist a avut nevoie de mari fonduri băneşti, pentru a investi în numeroasele obiective de aşa-zis interes naţional, apelând şi la împrumuturile „frăţeşti”, aparent dezinteresate. Însă, în acelaşi timp, a devenit imperioasă necesitatea cazării nenumăraţilor „oameni ai muncii” de la oraşe şi sate. Când căminele de nefamilişti şi aglomerarea la comun a spaţiilor locative (dupa sistemul sovietic) nu au mai făcut faţă, statul s-a văzut nevoit să ridice noi cartiere muncitoreşti, la periferia oraşelor, prin demolarea majorităţii celor vechi şi construirea de blocuri ieftine. Aşa a început, prin întreprinderi, frenezia obţinerii gratuite de repartiţii în apartamentele noilor blocuri. După un timp, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung, statul ceauşist a creat cel mai mare număr de proprietari de locuinţe din întreaga Europă. Dar, în acelaşi timp, a venit şi vremea plăţii în forţă, greu suportată de români, a datoriilor uriaşe acumulate de statul  comunist şi, de aici, i s-a şi grăbit pieirea la sfârşitul anului 1989.  

După acest an, România, preluată de elementele eşaloanelor inferioare ale PCR, devenite social-democrate, a multiplicat numărul proprietarilor, prin facilitarea cumpărării la preţuri derizorii a fostelor lor apartamente de stat, în care deja locuiau. Între timp, încurajând consumismul şi asigurarea unui nivel de trai cât de cât acceptabil, statul social-democrat – revenit la putere prin promiterea de pomeni electorale – ori nu-şi va putea ţine promisiunile, ori va apela iar la împrumuturi externe, pe care, peste puţin timp, le va recupera prin diverse tertipuri tot pe spatele cetăţenilor români.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)

În dispreţul timpului pierdut

Alexandru Ghillis

Îi văd aproape zilnic, aşteptând inexpresivi, parcă ceva ce nu vine niciodată. Aceiaşi de câţiva ani, veşnicii oameni ai străzii de pe strada „mea”. Aparent apţi de muncă, ocupându-şi vremea – vara-iarna – abandonaţi, impasibili, pe treptele magazinelor. Au asupra lor, mai mereu, câte un pet de bere în curs de golire. Stau. Omul şi petul. Ei stau... Şi beau...

Un vechi aforism spune că acela ce nu şi-a ridicat în viaţă o casă, nu are un copil sau n-a sădit măcar un pom, a făcut degeaba umbră pământului. Viaţa se desfăşoară, cu bune şi cu rele, cu suişuri şi cu coborâşuri, după norocul fiecăruia sau, cum se mai spune, „după cum ţi-e scris”. De cele mai multe ori, nici nu bagi de seamă cât de repede a zburat timpul, adică anii şi, aşa, câteodată, ai mici revelaţii neplăcute, văzându-te într-o oglindă mereu altul/alta decât în tinereţe. Aflându-te la frizer sau la coafor, contempli uneori, surprins/ă, smocurile de păr argintiu ce se risipesc peste cearşaful cu care esti protejat/ă. Ar fi şi ăsta încă un moment când ai putea să realizezi mulţumit/ă că, Slavă Domnului, ai prins la timp trenul vieţii şi voiajezi confortabil, deşi habar n-ai unde vei coborî. Cazul tău e unul fericit, fiindcă ai, cu siguranţă, de bifat pozitiv destule realizări rămase în urmă-ţi. Dar, dacă, să presupunem, din nefericire, ori poate că nu ţi-a păsat deloc, n-ai apucat la vreme trenul care ar fi trebuit să te ducă şi acum, spre senectute, eşti şi fără bilet şi călătoreşti singur/ă în noapte, fără nicio ţintă, dârdâind de frig?

În situaţia de nefericire e, am zice noi, dar nu şi ea, femeia aia tânără, tunsă cu maşina, care râde cu toată gura-i ştirbă, când o întrebi cum îi merge.  Este veselă de câte ori o vezi, că aşa e ea, zice, schiţând câteva mişcări de hip hop. Bea cafele de la dozator şi fumează din cerşit, vorbeşte mult la mobil (?!?), mănâncă din ce-i aduc nişte babe miloase şi doarme pe cartoane într-un chioşc de ziare dezafectat. A dat ţării şi doi copii, pe care-i creşte statul. Ea e convinsă că şi-a atins scopul vieţii. Altă telenovelă, alt personaj. Tânăr îmbătrânit de timpuriu şi răpciugos, în haine de pomană, care ne tot arată, de câţiva ani, un carton deja ferfeniţit, pe care mâzgălise demult „caut de muncă”. L-au luat unii pe încredere (ce curaj!) să lucreze necalificat pe un şantier de construcţii. Trei zile a dispărut de pe stradă. Doar atat! Munca era prea grea şi nu era pentru el, le povesteşte celorlalţi constradali, care-l ascultă tăcuţi, sorbind din beri. Altul, mai puriu, cu ochelari, înconjurat de sacoşe cu boarfe şi poreclit „telectualu’”, citeşte dimineaţa ziarul împrumutat de la un chioşcar. „Ăsta are pensie, da’ la beţie şi-a vândut garsoniera şi tot ce avea. Acu-i aici!”, mă pune la curent un zâmbăreţ negricios, care îmi şi cere o ţigară. „Măi, da’ voi aţi votat?”, arunc o întrebare. „Da’ păi cum, domnu’?! Cu de-ai noştri. E la comandă acu!”, îmi spune apăsat. Îi zic că regret, dar nu mai fumez.  

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)